Scroll to Content

La cât de rupt mă culcasem în ziua precedentă, sâmbătă dimineață nu mi-a venit să cred cât de odihnit m-am trezit. Mâncarea, aspirina și diclofenacul au făcut minuni.

Unul din dezavantajele unei excursii într-un grup mai mare este că, deși trezirea a fost destul de dimineață, a durat destul de mult până când ne-am pregătit cu toții. Oricum, graba era mai mult deoarece o tradiție a muntelui zice că în partea a doua a zilei sunt șanse mult mai mari să se strice vremea. Totuși, traseul propus pentru această zi a fost destul de ușor, așa că ne-am permis să savurăm mai îndelung micul dejun, timp în care corturile pline de condens au apucat să se usuce.

În timpul dimineții, la iezer au urcat și câțiva câini ciobănești de la stâne, pe care i-am răsfățat cu niște resturi de mâncare. Aparent, pentru ei siesta este sfântă:

Siesta

După ce am strâns totul, a trebuit să urcăm din nou în șa. Să urci pieptiș 20 de minute nu e primul lucru pe care vrei să-l faci dimineața, dar a trecut mai repede decât ne așteptam. Apoi, din Portița Viștei (2310m) începe un nou urcuș pieptiș de 40-50 de minute până la vârful Viștea Mare (2527m). Steagul României (care acum e și pe Viștea, nu doar pe Moldoveanu) ne arată unde trebuie să ajungem. Ceața apare și dispare, oferindu-ne un spectacol de imagini deosebit.

Fereastra Mare, urcând spre Viștea

Odată ajunși pe Viștea, ne-am lăsat rucsacii într-o grămadă ordonată și am pornit pe drumul de 15 minute spre vârful Moldoveanu (2544m). Acesta este în esență un drum ușor, cu excepția unui horn de câțiva metri prin care cobori într-o trecătoare foarte strâmtă. Coborârea și urcarea din horn au fost asigurate de anul acesta cu lanțuri, așa că n-au fost probleme.

Am ajuns la cel de-al doilea steag al zilei:

Pe vârful Moldoveanu

Aș vrea să zic că am avut parte de o priveliște impresionantă de pe cel mai înalt vârf al României, dar nu. N-am avut. A fost ceață aproape tot timpul, cu ferestre de câteva zeci de secunde în care se mai zărea câte ceva. Acum un an am fost mult mai norocoși.

După fotografii și telefoane, am repornit către Viștea, întâlnind în sens opus un grup imens de spanioli. Dintr-o dată, ne-am dat seama că liniștea perfectă pentru care am transpirat cu toții era periclitată de acești reprezentanți ai poporului care, după părerea mea, vorbește cel mai tare și mult, cel puțin din Europa. Ok, ok, e doar jumătate adevărat ce am zis aici, restul e în glumă. De fapt italienii sunt poporul care vorbește cel mai tare și mult din Europa 🙂

Viștea se coboară așa cum se urcă – greu. De fiecare dată când am fost aici am urcat, ca și acum, din Portița Viștei și am coborât spre Podragu, niciodată invers. A fost un exercițiu pentru genunchii și încheieturile noastre. După o astfel de coborâre (și după cea de la Acele Cleopatrei, așa cum veți vedea în episodul 4), ajungi la o concluzie înțeleaptă pe care când mergi prima dată pe munte o respingi cu îndârjire: e mai bine să urci la deal decât să cobori.

Am ajuns cu bine în șaua de la baza Viștei, numită șaua Orzanalei:

În șaua Orzanalei

Poteca o ia ușor prin sudul vârfurilor importante: pe lângă Ucișoara (2418m) ajungem în șaua Ucișoarei, de unde, pe versantul nordic, se văd urme ale pârâului omonim. Apoi poteca urcă pe lângă Ucea Mare (2434m) și pe lângă Corabia (2407m). Între timp, atmosfera se mai eliberează și ne ies la iveală crestele în toată măreția lor:

Corne și Dorin

Recunosc că pe munte n-am stat (cum stau acum) cu harta în față să văd care vârf e care. După ce am trecut pe lângă Corabia, când am văzut șaua Ucei Mari, am confundat-o cu șaua Podragului. Dar pe măsură ce ne apropiam îmi dădeam seama că nu e așa. Da, mai trebuia să urcăm încă un obstacol, și anume muchia Podului Giurgiului:

Șaua Ucei Mari (dreapta) și muchia Podului Giurgiului (centru)

Data viitoare o să țin minte diferența între fotografia de deasupra și cea de dedesubt:

Șaua Podragului și Vârful Podragului

Cabana Podragu ne aștepta, ca în fiecare week-end de vară, probabil plină până la refuz:

Lacul și cabana Podragu

De data asta am refuzat bătrâna cabană și am continuat drumul până la lacul Podul Giurgiului. Acolo, anul trecut, era un refugiu perfect funcțional. Anul acesta, turiștii care veneau dinspre el ne-au spus că e în reconstrucție, dar nu i-am crezut până când nu l-am văzut cu ochii noștri. Era pe jumătate demolat, am înțeles că din cauza avalanșelor.

N-am poposit prea mult la lac, am luat doar apă de băut dintr-un izvor și ne-am coborât puțin mai jos pe valea pârâului, unde am găsit niște locuri de cort excelente. Am mai avut parte și de 1-2 ore de semi-căldură venită de la soarele care uneori răzbătea printre nori. Ne-am tratat cu delicatese făcute la mini-aragaz (piure, supă, ceai), apoi am tras un pui de somn bine-meritat, cu gândul la cea mai spectaculoasă și mai lungă zi, ce avea să urmeze.

În caz că vă grăbiți, puteți vedea întregul album pe flickr, dar nu uitați că o fotografie e mai bună atunci când e însoțită de 1000 de cuvinte.

În munții Făgăraș – ziua 3: de la Podul Giurgiului la Lacul Călțun

Written by:

One Comment

  1. Pingback: În munții Făgăraș – ziua 1: de la Sâmbăta la Portița Viștei

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *