Scroll to Content

Ne aștepta cea mai lungă zi din această drumeție, dar și cea mai spectaculoasă. La 9:30 AM, pe măsură ce urcam înapoi la iezerul din Podul Giurgiului și ne apropiam de baza vârfului Mircii (2461m), începeam serios să mă întreb dacă am exagerat puțin acasă când am făcut planurile crezând că o să reușim să ajungem la Călțun.

După ce am luat apă, am început prima urcare serioasă a dimineții. Cum am ieșit din căldare, vântul și-a făcut apariția și și-a menținut-o pe tot parcursul zilei, punând la încercare căldura noastră corporală. Ca de obicei, când ajungi sus ți se pare că n-a fost așa de greu, și nici n-a durat așa mult. Douăzeci de minute pot părea complet diferite atunci când urci pe munte față de atunci când citești pe metrou. Sub vârful Mircii, la “balcon”, admirăm puțin căldarea și lacul care ni se înfățișează când ridicăm privirile din bocanci:

Refugiul și lacul din Podul Giurgiului

Continuăm apoi pe poteca aproape orizontală și lăsăm în stânga noastră vârful Arpașul Mare (2468m):

Poteca dinspre vf. Mircii (în zare) către vf. Arpașul Mare (în spatele fotografului)

Când ajungem la coborâre, admirăm ceea ce eu calific drept unul din cele mai frumoase peisaje și porțiuni de traseu din munții României (alături de Creasta Pietrei Craiului): poteca de pe creasta dintre Arpașul Mare și Arpașul Mic (2460m), până la Monumentul Nerlinger, care în cea mai mare parte merge pe porțiuni late de maxim 1 metru:

Poză de grup cu creasta ce duce către Monumentul Nerlinger. În spate domină Arpașul Mic.

După ce trecem salivând de această porțiune, ajungem la monumentul Nerlinger și facem o scurtă pauză. Eu resimt o durere în gleznă datorată unui joc al bocancului. Ciudat, doar când cobor. La urcare e totul în regulă. Mă resemnez, înghit în sec și mergem mai departe. Da, trebuie să coborâm pe unde ne-arată Anette. Știe foarte bine – a coborât cu 12 ani în urmă pe același traseu, pe o ploaie torențială, prin nomol și șuvoaie. Acum zâmbește când își aduce aminte:

Anette ne arată drumul

Ajungem în vale, apoi, după câteva minute, revenim la înălțime și ne îndreptăm, pe cotă, spre porțiunea pe care Heinz o cunoaște foarte bine, și pe care o numește, ciudat, în spaniolă: “tres pasos de la muerte”. E ok, l-am învățat cum se zice și în Română, nu era foarte departe, oricum.

Porțiunea e foarte aglomerată. Turiști vor să treacă în ambele direcții. Merge foarte greu, dar avem răbdare. Oarecum.

Pe cabluri, la trei pași de moarte

Din depărtare, fetele, care au trecut înainte să fie aglomerat, ne-au urmărit cu emoții, dar totul s-a petrecut fără probleme:

Am trecut cu toții cu bine!

La Portița Arpașului găsim neschimbată Fereastra Zmeilor. Ne facem poze și ne distrăm puțin. Cei care nu au mai fost niciodată pe aici află despre refugiul din vale, care este foarte modern – are și curent electric, mulțumită panourilor fotovoltaice de pe acoperiș. Poți să-ți încarci și mobilul, asta dacă te-ai gândit și ți-ai luat încărcător de mașină.

Împreună cu Luisa, prin Fereastra Zmeilor
Dan și Ludmila cu Fereastra Zmeilor

Ok. După poze, părăsim creasta (care continuă înfiorător de abrupt pe vârful Vârtopel și cred că ajunge până la Vânătoarea lui Buteanu, nu știu precis) și coborâm în căldarea de pe partea sudică. Știam că tot ce-am coborât vom urca la loc, and then some! Data trecută când am fost pe aici, am mers de-a lungul unei banchize de zăpadă înclinate la peste 60 de grade. De data asta, știam sigur că fiecare pas va rămâne acolo unde îl vom pune.

Urcarea a fost așa cum ne așteptam. Era deja ora 1:30 PM – mergeam de cam 4 ore când am ajuns la lacul Capra, unde am luat un prânz bine-meritat.

Cabana de la Cota 2000, pe Transfăgărășeanul argeșean
Corne și lacul Capra

Aici, Raluca și Răzvan urmau să se despartă de noi. Ei au mers până în șaua Caprei, de unde au coborât la Bâlea. Pentru prima ieșire mai serioasă pe munte, s-au descurcat de minune, și sigur vor ține minte mult timp de-acum încolo peisajele și momentele prin care au trecut. Până data viitoare … 🙂

Cei rămași aveam de ales să o luăm pe traseul clasic, urcând pe bandă roșie până pe partea cealaltă, sau să ocolim prin partea sudică, pe potecile făcute de ciobani pe cota de nivel, scutind astfel cel puțin 30 de minute de mers. Evident, am ales varianta a doua, care ne-a dus prin niște poienițe frumoase, direct în șaua Paltinului. Trebuie să recunosc că, în numeroasele mele drumeții prin Făgărași, nu mai fusesem niciodată aici, și priveliștea a fost de vis. A ajutat foarte mult și soarele, și nebunii ce se dădeau cu parapanta în vale.

Luisa, la marginea căldării Bâlea

Îmi aduc aminte foarte bine drumul de aici până la Călțun. L-am făcut în sens invers în 2010, când am reluat (după 9 ani) mersul serios pe munte. Mi-a fost groaznic de rău atunci, dar acum a fost cu totul altceva. Am mers foarte mult pe cotă de nivel, apoi am trecut prin niște poieni de-a dreptul plate (cred că mergea lejer un fotbal acolo), în zare a început să se ivească vârful Negoiu, însoțit de locotenenții săi. Heinz ne-a făcut și o poză de grup:

Cu Negoiu în zare

Din platou, drumul coboară ușor către ce era o dată un izvor (acum era secat), apoi din ce în ce mai agresiv pe sub vârful Paltinu (2389m), pentru ca apoi să urce la loc către platoul care are în dreapta vârful Laița (2397m) și care duce spre ultimul punct dificil al zilei – vârful Lăițel (2390m). Până la urcuș mai sunt câteva porțiuni ușor periculoase, dar nu ne putem gândi decât la ce avem în față – 250m de diferență de nivel. Era ora 4 PM când ne-am pornit la urcare, și la 4:25 PM am ajuns sus. Fără oprire. Am primit și răsplata:

Căldarea și lacul Călțun, în toată splendoarea lor

Coborârea de pe Lăițel este de-a dreptul dramatică. Încheieturile își ajung limitele, și eu nu sunt așa de ușor de motivat doar prin faptul că văd refugiul și lacul. Am rămas puțin în urma celorlalți, dar am ajuns cu bine în jurul orei 5:45 PM la Călțun.

Cum eram un grup foarte mare, n-a fost o idee prea bună să stăm în refugiu. Cei care mai fusesem pe la Călțun știam cum poate bătea vântul acolo. Căldarea Călțun este situată practic într-o ruptură a crestei, într-un culoar de trecere printre doi pereți: cel format din creasta Lăițelului și cel format din Vârful Lespezi, Vârful dintre Strungi, Vârful Negoiu etc. Evident, vântul, dacă are de ales, o ia pe unde întâmpină cea mai puțină rezistență, adică prin căldare. Heinz ne-a povestit cum a rupt 3 corturi la Călțun. Cu inima în dinți, ne-am pus corturile la adăposturile zidurilor de bolovani, sperând că totul o să fie bine. Și a fost bine. Vântul ne-a cruțat de data asta.

Corturile apărate de ziduri

Am mâncat multe supe calde, piure din fulgi cu parmezan, am băut un ceai cu aspirină, Luisa mi-a făcut un masaj cu diclofenac și am dormit ca doi prunci, binemeritat. A fost o zi foarte lungă pe care am trecut-o cu bine. Urma o zi cu satisfacții mari, și, credeam noi, mai scurtă decât celelalte. După ce urcam pe Vârful Negoiu, ne aștepta o coborâre abruptă urmată de mâncare caldă și odihnă la cabana Negoiu. Credeam noi.

În caz că vă grăbiți, puteți vedea întregul album pe flickr, dar nu uitați că o fotografie e mai bună atunci când e însoțită de 1000 de cuvinte.

Written by:

3 Comments

  1. maria petrisor

    M-au lasat fara grai aceste fotografii! Bravo Alexandru, tie si prietenilor tai!

  2. Pingback: În munții Făgăraș – ziua 2: de la Portița Viștei la Podul Giurgiului

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *