Scroll to Content

V-am mai zis că în liceu am mers mult pe munte. Am avut un diriginte pasionat care ne-a învățat cum și de ce să iubim muntele. Între timp, am părăsit temporar această pasiune, doar ca să revin la ea după ani buni. Am început să adaug, de asemenea, și motive în plus care mă fac să mă întorc de fiecare dată.

Revenind la liceu, am început chiar din clasa 9-a cu excursii scurte prin Bucegi și am continuat chiar și cu ture medii, inclusiv prin Ceahlău. Însă piatra de hotar a fost în vacanța de după clasa 10-a, când dirigul ne-a propus prima tură lungă cu adevărat, în munții Făgăraș. Urma să urcăm începând de la Plaiu Foii și să mergem peste toată creasta Făgărașului (nici nu mai țin minte care era punctul de oprire). Pe scurt, planurile au fost întrerupte la Bâlea Lac din cauza vremii.

Ce s-a întâmplat, însă, a fost că tot ce am trăit și am văzut în acele 7 zile mi s-a întipărit în creier și m-a făcut să mă întorc de fiecare dată cu drag în acești munți. Am povestit și pe aici pe blog câteva din experiențele recente din Făgăraș. Totuși, rămăsese ceva ce nu încercasem, și anume să reluăm călătoria inițiatică din Plaiu Foii ca să reumplem golurile rămase de acum 14 ani.

Așadar, împreună cu Luisa și cu Monica (prietena și colega mea de clasă care a participat și la acea primă excursie) ne-am apucat să planificăm această tură care urma să:

  • înceapă din Plaiu Foii
  • să meargă până în Șaua Scării
  • toate astea, în 6 zile

Socoteala de acasă avea însă să nu se potrivească cu cea din târg. Însă nu rezultatul este important, ci călătoria. După cum veți vedea.

Drumul

Îmi aduc aminte destul de sumar cum a început excursia din 2000. Îmi aduc aminte că aveam un rucsac care cântărea puțin sub 20kg, și care era groaznic de dezechilibrat. Îmi aduc aminte că am plecat cu trenul și am făcut o eternitate de la Buzău până la Zărnești (am schimbat 2 trenuri). Nu îmi mai aduc aminte cum am ajuns la Plaiu Foii, dar țin minte vag că am pus corturile în spațiul din fața cabanei Plaiu Foii. E foarte ciudat că NU îmi amintesc să fi fost uimit de creasta Pietrei Craiului atunci. Foarte ciudat.

În 2014, excursia a început de sâmbătă seară, asta pentru că viața de corporatist te face să nu ai timp de pregătiri prea minuțioase în timpul săptămânii. Prima noapte tot la Plaiu Foii am înnoptat, însă nu în cort, ci în cabana Dianthus (pe care v-o recomand oricând, e mai bună decât cabana Plaiu Foii). Drumul până acolo a durat doar puțin peste 4 ore, dar a trebuit să lăsăm mașina la cabană, urmând să o recuperăm la întoarcere.

Prima zi

Intrarea în creasta Făgărașilor este mult mai departe de Plaiu Foii decât intrarea în creasta Pietrei Craiului. Trebuie străbătut un drum forestier de 12km până la cantonul Rudărița, drum care îți poate pune la încercare răbdarea.

În 2000, nu îmi amintesc să fi găsit nici un transport până la Rudărița, așa că am mers pe jos. A fost destul de obositor, și nici căldura nu ne-a ajutat prea mult. De asemenea, am pierdut cam 2h din timp.

În 2014, am găsit un taximetrist foarte amuzant care ne-a dus cu un cost rezonabil până la Rudărița, unde a început aventura.

La cantonul Rudărița
Selfie la cantonul Rudărița

De la Rudărița, se mai merge puțin pe firul pârâului Lerescu până la intrarea în potecă:

(2000) Dana, Lex, Corina și Roxana (2014) Monica și Luisa
(2000) Dana, Lex, Corina și Roxana
(2014) Monica și Luisa

Mi-au revenit în minte frânturi din drumul ăsta de îndată ce am intrat pe el. Îmi aduc aminte de asemenea că, în 2000, mi s-a părut un coșmar mersul prin pădure din cauza căldurii și umezelii excesive. Acum n-a fost foarte diferit, doar că urcușul a fost perceput mai ușor, având antrenament mai mult. După ce am terminat urcușul (după aproape 1h), căldura parcă ne-a lovit și mai tare și am început să urcăm oarecum cu muchia înspre șaua Lerescu. Zona s-a schimbat foarte mult față de atunci, s-au făcut tăieri masive de pădure și drumuri forestiere care să susțină aceste tăieri. Pe ambele fețe ale muchiei. Pe alocuri, peisajul este de-a dreptul dezolant.

Când poteca se stabilizează pe muchie, intrăm în etajul superior de pădure și drumul ne duce prin niște poienițe minunate către “Poienița cu amintiri”:

În Poienița cu amintiri: Lacul Pecineaga și Creasta Pietrei Craiului
În Poienița cu amintiri: Lacul Pecineaga și Creasta Pietrei Craiului

Locul este ca în povești, iar priveliștea nu se lasă mai prejos: în zare se vede lacul de acumulare de la Pecineaga și creasta Pietrei Craiului.

În 2000, doar până aici am reușit să ajungem și să punem cortul. Atunci ne-am aprovizionat cu apă de lângă stâna din vale, prețul plătit fiind somnul iepuresc cauzat de lătrăturile câinilor. N-a venit atunci niciun urs, și a doua zi ne-am reluat drumul spre creastă.

În 2014, aici am făcut doar un scurt popas, având în ochi și priveliștea văzută de pe creasta sălbatică din față. Apoi, am mers mai departe în coastă, unde iarăși am avut deja-vu’s. E și un motiv:

Șaua Lerescu, atunci și acum
Șaua Lerescu, atunci și acum

După cum vedeți, munții nu s-au schimbat prea mult, dar nici prea puțin. Mai lipsesc câteva petice de pădure pe alocuri, dar nimic esențial. Doar oamenii și camerele foto s-au schimbat. Îmi place să cred că ambele în bine.

Liniștea este esențială într-o excursie pe munte. Nu atât pentru liceeanul din 2000, cât pentru Bucureșteanul de acum. Gustăm cu poftă fiecare linguriță de liniște pe care o primim de la munte. Așa că ne-am încruntat puțin când am auzit și văzut câțiva motocicliști de teren care avansau nu doar mult mai repede ca noi, ci și mai zgomotos:

Disturbance in the force
Disturbance in the force

Motocicliștii mi-au trezit un sentiment similar cu motodeltaplan-istul din Piatra Craiului. Prietenii știu la ce mă refer.

Încet-încet, ne apropiem de punctul final al primei zile, Refugiul Berevoescu, sau cel puțin așa arată semnele:

Marcaje corupte
Marcaje corupte

Hai să vă zic un secret: NICIODATĂ să nu vă luați după marcajele din Făgăraș, mai ales dacă aveți rucsac mai greu. Cel puțin după cele mai vechi. Adăugați mereu cam 20% peste ce scrie pe ele. Cele mai noi sunt mai umane.

De la semn, Luisa a văzut deja o urmă de refugiu despre care credeam că este cel de la Berevoiescu. Totuși, pe măsură ce ne apropiam ne-am dat seama că refugiul era cel din Șaua Comisului, care seamănă foarte mult cu cele din Piatra Craiului:

Refugiul din Șaua Comisului, și Creasta Pietrei Craiului în zare
Refugiul din Șaua Comisului, și Creasta Pietrei Craiului în zare

Din Șaua Comisului, traseul începe să urce încet și sigur către Vârful Luțele, unde deja răbdarea ne este pusă la încercare. Este deja ora 4 după-amiaza și începem să scoatem harta să ne uităm cât mai avem. Niște pâlcuri de nori neprietenoși ne fac să ne grăbim și mai mult pasul. După ce trecem prin încă o șa (care, din fericire, nu coboară prea mult), urcăm ușor prin stânga vârfului Berevoiescu Mare (2300m) și, în stânga potecii, într-o poiană nesfârșită, se vede refugiul.

Urma să aflăm că:

  • acest refugiu este complet dărăpănat și impracticabil, asta mai ales din cauza ciobanilor intemperiilor naturii.
  • acest refugiu, lângă care am campat noi, nu este singurul. Mai există unul mai nou foarte aproape de vârf. Din potecă, se merge la deal, în dreapta.

Mi se pare că Mării Negre îi lipsește ceva ce munții au din belșug. Și anume, spectacolul apusului. Norii neprietenoși au tunat și s-au adunat fix pe lângă noi, plouând din belșug înspre Curmătura Zârnei. Ceea ce a rămas în urmă a fost memorabil, și niciun aparat foto nu va surprinde cu adevărat spectacolul. Dar n-am putut să nu încerc:

Monica și soarele ce apune în creastă
Monica și soarele ce apune în creastă

A doua zi

A doua zi ne-am trezit pe o vreme excelentă, cu totul uscat datorită vântului blând (serios, chiar a fost blând, no irony here) care a bătut toată noaptea. După ce am mâncat micul dejun al campionilor, am scos harta ca să recapitulăm cât avem de mers până la obiectivul propus pentru finalul zilei, și anume refugiul din Fereastra Mică a Sâmbetei. Am evaluat cam 18km în linie dreaptă. Știam că o să fie obositor, dar intuiția ne spunea că o să ajungem undeva la munții din linia orizontului. Ei bine, nu. Privirea nu putea cuprinde încă Fereastra Mare a Sâmbetei, după cum urma să aflăm.

Drumul către Curmătura Zârnei, deși lung, este foarte ușor. Rareori întâlnim urcușuri mai pronunțate. La primul am ajuns destul de repede – în curmătura Brătilei, după ce trecem pe lângă refugiul cel nou, începe urcușul pe vârful Ludișor. Peisajul e minunat:

Curmătura și refugiul Brătilei, vf. Ludișoru
Curmătura și refugiul Brătilei, vf. Ludișoru

După ce urcușul se termină, ne uităm înapoi cu satisfacție și mergem mai departe. Intuiția ne spunea că ne apropiem de Curmătura Zârnii. Și așa a fost. Turmele de oi împânzeau pajiștile din jur, și câinii dădeau târcoale. Nu mi s-a întâmplat niciodată să am probleme cu câinii de la stână. De fiecare dată fluier la ei, bat din palme ca și cum aș vrea să ne jucăm, și ei devin la rândul lor prietenoși. Și acum a fost la fel.

Apropo de oi, în 2000, aici am campat a doua seară și am rămas cu o imagine memorabilă. Ca să ne apropiem de un izvor, am pus corturile puțin mai jos în vale, ca să ne apropiem de o sursă de apă. După ce ne-am pus corturile și ne-am pregătit de masă, de pe deal a apărut o turmă de zeci, poate peste o sută de oi, care cobora panta foarte mare înspre corturile noastre cu o viteză năucitoare. Fix cu câțiva metri înainte de corturi turma s-a despărțit convenient astfel încât nici un om, animal sau cort n-au pățit nimic. Oile voiau doar apă.

Acum, am trecut pe lângă refugiul vechi către cel nou, care am înțeles că este foarte ok. Din păcate, n-am intrat în el nici măcar de curiozitate, ci ne-am oprit în iarbă să luăm prânzul.

Pajiștile din Curmătura Zârnei
Pajiștile din Curmătura Zârnei și refugiul vechi

Peisajul plin de pajiști, sunetul oilor, totul este foarte frumos și relaxant. O singură priveliște ne-a oprit puțin din entuziasm, și anume cea a urcușului spre Vârful Leaota, care începe foarte neprietenos chiar de la refugiul nou. Se urcă destul de abrupt, cam mult pentru după masă. Totul nu durează însă foarte mult, și rămânem doar cu amintirea:

Urcușul spre vf. Leaota
Urcușul spre vf. Leaota

Pe vârf nu se ajunge chiar direct, ci se mai parcurge un pasaj de urcuș foarte lin, ca un fel de mers de odihnă. În stânga vedem lacul Zârna, din care se înfiripă într-o vale parcă făcută pentru el, pârâul omonim:

Lacul Zârna
Lacul Zârna

După ce trecem cu bine de Vârful Leaota, traseul începe să o ia ușor prin dreapta vârfului Fundul Bândei și a vârfului Dara, continuând spre dreapta (de fapt spre nord). Aici vom face un urcuș susținut și apoi “a leap of faith” către cealaltă parte a “zidului”, unde ne întâlnim cu culmea Urlei și cu un peisaj extraordinar de creastă. Ceva ce o panoramă poate descrie cam cum descrie o partitură o piesă muzicală.

La un cappuccino cu Dumnezeu
La un cappuccino cu Dumnezeu

In the left corner, avem valea Bândei, care începe fix de sub poteca pe unde noi am trecut și care se desfășoară (după cum știam) și în dreptul Ferestrei Mari. In the right corner, avem lacul Urlea și valea omonimă.

Poate că nu se vede prea bine din poze, dar cerul a început ușor-ușor să se înnoreze, și se auzeau și câteva tunete răzlețe. Exact ceea ce aveam nevoie, la ora 4 după amiaza, când nu ne era foarte clar cât vom mai avea până la Fereastra Mare (care încă NU se vede în peisaj, sau cel puțin n-am reușit noi s-o distingem). Totuși, am profitat de ultimele pete de cer senin și am mai făcut câteva poze lacului Urlea, împânzit de turme de oi:

Lacul Urlea și turmele de oi
Lacul Urlea și turmele de oi

Am ajuns în scurt timp și pe lângă Vârful Urlea, urmând să intrăm pe cea mai nordică creastă. Am văzut un peisaj des întâlnit pe creasta nordică, un fenomen pe care îmi place să-l numesc “fabrica de nori” – dinspre versantul nordic bate un vânt destul de putrenic și norii parcă urcă precum dintr-un furnal. Totul e mult mai spectaculos decât este redat de următoarea panoramă:

De unde vin norii
De unde vin norii

Tunetele și fulgerele ne-au ajuns din urmă. Am apucat să ne punem hainele de ploaie uscați, pentru că n-a început ploaia, ci direct grindina. Ăsta a fost printre puținele avantaje ale grindinei. Fulgera în zare, dar tunetele erau asurzitoare. Ploaia a fost nu foarte rea, ba s-a mai și oprit pe alocuri astfel încât am ajuns în Fereastra Mare exact la timp să vedem spectacolul văii.

În 2000, în Fereastra Mare am pus corturile să înnoptăm în a 3-a zi. Îmi amintesc doar că le-am pus destul de devreme, și că am jucat multă șeptică în după-amiaza aia:

Fereastra Mare, atunci și acum
Fereastra Mare, atunci și acum

De asemenea, îmi amintesc că doi colegi, Andrei și Alex, au coborît până la cabana Valea Sâmbetei (1h30m la coborîre, 2h30m la urcare) doar ca să ia câte ceva de-ale gurii și de-ale sufletului. Îmi mai amintesc că am pus toți bolovanii pe care îi aveam pe lângă cort astfel încât să nu-l zboare vântul foarte puternic care a bătut în noaptea aceea în Fereastră. Nu l-a zburat, dar nici prea liniștiți n-am dormit.

Acum, noi am făcut doar câteva selfie-uri pline de sentimente contradictorii și câteva poze cu valea încă luminată:

Valea Sâmbetei
Valea Sâmbetei, până la Ardeal

Era ora 5. Am încercat apoi să urcăm pe Vf. Slănina, însă după primii metri ne-am răzgândit. Ploaia ca ploaia, dar fulgerele ce păreau să pice pe vârf (păreau, de fapt nu a picat niciunul) nu prea ne încurajau. Am rămas în Fereastră lângă niște bolovani pentru câteva minute până s-a mai liniștit ce era în față. Totuși, dinspre Vf. Dara veneau nori negri de-a dreptul înspăimântători, cu fulgere ieșind din ei ca în desenele animate. Cred că n-am urcat niciodată mai repede Vf. Slănina, mai ales după o zi de 8h de mers. Ne-a prins ploaia torențială exact când am terminat urcușul. Am coborît o dată cu izvoarele pe potecă spre refugiul din Fereastra Mică, oaza de uscat ce avea să ne găzduiască pentru seară.

Refugiul de la Fereastra mică este relativ nou. În 2000, el nu exista. Acolo ne-am oprit doar ca să luăm apă, dârdâind de frig din cauza vremii închise:

Fereastra Mică, atunci și acum
Fereastra Mică, atunci și acum

Acum, poza asta (făcută a doua zi dimineață) parcă zice că vremea ar fi ok și că noi părem odihniți și gata de drum. De fapt n-a fost chiar așa.

Deși este, după cum spuneam, relativ nou, refugiul are doar 6 locuri (din cele minim 14) în care se poate dormi pe o suprafață decentă (spumă poliuretanică). Restul a fost distrus de intemp … nevermind, știți deja. Trebuia să dormi pe un grătar de oțel. Ajungând mai târziu, noi n-am mai încăput pe locurile decente. Pe Monica am reușit s-o strecurăm totuși, iar noi am beneficiat de bunăvoința grupului de turiști din Argeș cu care împărțeam refugiul. Ne-au dat 2 izoprene astfel încât grătarul n-a mai părut așa de rău. Dar parcă nici ideal n-a fost. Nici să punem cortul n-ar fi fost o idee bună – ploaia s-a oprit după ora 9, și totul băltea de apă rece.

De obicei, diminețile prevestesc oarecum ziua respectivă. Până atunci, n-avusesem parte decât de senin sticlă. Totuși, în dimineața a 3-a am fost întâmpinați cu destul de puțin soare și mai mulți nori decât trebuie. Am reușit să ne uscăm hainele datorită vântului, dar părea că urmează să se “însenineze a ploaie” destul de curând. Nici prognoza nu era prea favorabilă, și nici un salvamontist care a trecut de dimineață pe la noi nu ne-a încurajat așa tare. Era destul de clar: urma să plouă cel puțin 2 zile. Așadar, am decis cu greu că n-are rost să continuăm cu planul mai departe, și că ar fi cel mai bine să coborîm la Sâmbăta de Sus.

Cu promisiunea că ne vom întoarce cu prima ocazie, am urcat la loc Slănina și ne-am făcut selfie-ul excursiei:

Selfie cu Vf. Moldoveanu și Viștea
Selfie cu Vf. Moldoveanu și Viștea

Am pornit apoi la vale pe unde am mai fost de atâtea ori, de fiecare dată fiind la fel de frumos:

Terapie
Terapie

Peisajul, alături de piesa din cap care se repetă la nesfârșit, servesc drept terapie perfectă pentru minte. Pentru picioare, însă, terapia este alta:

Micile plăceri ale vieții
Micile plăceri ale vieții

Am ajuns la Cabana Sâmbăta uscați, am servit prânzul apoi ne-am pornit mai departe, puțin mânați și de tunetele ce se auzeau pe vale. Tot uscați am ajuns și la complexul Sâmbăta, unde am poposit pentru câteva minute la Pensiunea Nicodor, de care nu suntem chiar străini. Acolo am găsit binecuvântarea unei sticle de Pepsi și transport până la DN1.

Unul din beneficiile faptului că mergi cu 2 fete la munte este că găsești foarte repede autostop. Noi nu cred că am așteptat 5 minute la DN1 și am găsit. Și încă fetele nu-și puseseră colanții mulați. Drumul a fost foarte plăcut, “gazda” noastră a fost foarte amabilă și nici n-a vrut să audă de vreun ban. I-am mulțumit și am repetat în gând că o să luăm și noi la rândul nostru autostopiști veniți de pe munte.

La Brașov ne-am delectat cu bunătățuri în compania fratelui meu, apoi, după o noapte de odihnă, ne-am continuat drumul după soare.

Mă bucur că ați rezistat până aici, știind că o fotografie este mai bună decât însoțită de 1000 de cuvinte. Aici găsiți albumul de Flickr cu mai multe fotografii, sper să vă placă. Urmează un nou episod din drumul nostru de vara asta, de data asta în Împărăția Lacurilor.

Tags: ,

Written by:

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *