Scroll to Content

N-am mai fost niciodată în Retezat. În liceu am ratat ocazia din cauza unor nepotriviri de program. În facultate, un grup mic din fosta clasă a mai făcut o încercare. Am ratat-o și pe asta. Consolarea a fost că toate acestea au fost soldate cu vreme urâtă. Masivul Retezat a căpătat un fel de reputație negativă din cauza vremii. Înainte să mergem noi, nu am auzit de nimeni care să se fi întors din Retezat uscat.

În drumul nostru după soare, după ce am plecat din Făgăraș, am făcut o vizită pe la mare, singurul loc din țară unde prognoza nu indica ploaie. Am plecat de acolo goniți de aglomerația de week-end, și am decis cvasi-spontan să mergem în Retezat. Am ajuns acasă, am găsit rapid o cazare în Hațeg, am făcut bagajele pe scurt (ceea ce a generat câteva probleme amuzante, după cum veți vedea) și am pornit la drum după amiaza ca să ajungem la destinație noaptea târziu.

Mai toată lumea care merge în Masivul Retezat alege să meargă până la Lacul Bucura, care va reprezenta un fel de headquarters pentru drumețiile din următoarele zile. Așa am plănuit și noi. Deoarece nu mai fusesem niciodată, am citit pe internet care ar fi cele mai ok căi de acces și am ales-o pe cea cu urcușul cel mai mic: urma să mergem cu mașina pe ruta Hațeg – Cabana Gura Zlata – barajul de acumulare Gura Apei, apoi pe drumul forestier până în inima muntelui, în Poiana Pelegii (cca. 1600m), de unde se fac pe jos cam 2h până la lacul Bucura (2040m).

A doua zi dis de dimineață ne-am pregătit rucsacii și ne-am suit în mașină. După ce am încercat în zadar să găsim în tot Hațegul o hartă montană a masivului Retezat, am aflat că la fiecare intrare în Parcul Național se vând hărți și ne-am liniștit. Ne-am pornit în direcția Gura Zlata, drumul spre baraj fiind impecabil pe alocuri. Totuși, nimic bun nu durează prea mult, porțiunile impecabile au dispărut iar după ce am trecut de baraj a început drumul forestier.

Lacul de acumulare Gura Apei
Lacul de acumulare Gura Apei

La intrarea în rezervație am primit harta promisă și indicațiile care cumva au intrat pe o ureche și au ieșit pe cealaltă: “Sunt 19 (nouăsprezece) km de drum forestier. După 6 km ajungeți la Cabana Rotundă, apoi mai aveți încă 12 până la Poiana Pelegii. Drumul e forestier – are unele porțiuni dificile, dar este practicabil”.

Pe scurt, n-o să mai aleg niciodată să merg 2h cu mașina în loc să merg 2h cu rucsacul în spate. Atunci când n-a fost de-a dreptul solicitant pentru mașină, drumul a fost pur și simplu plictisitor, rareori oferindu-ne câteva peisaje demne de a întoarce capul. Drumul merge pe valea unuia dintre pârâurile care alimentează lacul de acumulare și urcă constant până în Poiana Pelegii, care se află la o altitudine de peste 1600m. Acolo se află o parcare amenajată unde încap rezonabil de multe mașini. În caz că e week-end, se poate parca și pe drum la vale, fiind suficient loc. Așa am făcut și noi.

Ne-am pus rucsacii (nu foarte grei) în spate și ne-am pornit să urcăm. Poteca (marcată cu bandă albastră) trece prin poiana propriu-zisă, care este minunată, și pe lângă cabana Salvamont, apoi începe un urcuș prin pădure, ce se întețește ușor pe alocuri. O caracteristică a masivului Retezat sunt stâncile omni-prezente în etajele superioare, însă nici prin pădure nu le-am dus lipsa.

Urcând din Poiana Pelegii
Urcând din Poiana Pelegii

Ușor-ușor, traseul iese din pădure în jnepeniș. Ni se deschide un peisaj foarte frumos, cu Muchia Slăveiului în stânga și cu Piciorul Pelegii conturându-se din ce în ce mai bine înspre dreapta. Zona este foarte bine irigată de izvoare, poteca trecând nu de puține ori prin ele, lucru pe care ajungi să îl apreciezi după ce mergi prin Făgăraș și Piatra Craiului.

Ușor-ușor, părăsim pârâul și urcușul pare să ducă din ce în ce mai evident într-o căldare, mai ales că se și cam apropie timpul să ajungem. Vremea se face parcă din ce în ce mai frumoasă, norii dispar și lasă locul soarelui. Trecem ultimul hop și în fața ochilor ni se deschide căldarea glaciară a Bucurei, bordată împrejur de creste pietroase.

La Bucura erau, când am ajuns noi, peste 20 de corturi. După ce am ajuns, până seara, s-au mai pus încă 5-10 corturi. Știind că o să fie cel mai probabil vânt, ne-am ales unul din locurile de cort bordate de bolovani, astfel încât să rezistăm mai bine în caz de intemperii. Apoi am luat prima masă mai serioasă a zilei.

Food around the corner!
Food around the corner!

Seara n-a schimbat nimic din aspectul vremii – ba chiar a adus cu ea un apus memorabil, puțin înfumurat, reflectat perfect în lacul limpede. Exact cât să îți lase amprente de culoare pe retină pentru tot restul vieții:

Apus în lacul Bucura
Apus în lacul Bucura

Apropo de făcut bagajele pe scurt, s-a produs o chestie interesantă. În Făgăraș am cărat mâncare pentru 6 zile dar n-am stat sus decât 2 zile pline. Să cari chestii (chiar și aparent) de pomană în rucsac îți poate cauza niște frustrări. De data asta, ne-am luat mâncare doar pentru dimineața și seara, urmând ca în timpul zilei să ne hrănim cu geluri cu carbohidrați și alune / fructe confiate. Au apărut semne, însă, încă din prima seară că mâncarea n-o să ne ajungă așa cum ne-am planificat-o.

Noaptea a fost foarte liniștită, fără un vânt prea puternic. Pe la 3 dimineața ne-am trezit observând o lumină foarte puternică pătrunzând prin straturile cortului și am ieșit afară. Am văzut una din cele mai frumoase imagini de noapte de până acum – pe cerul senin sticlă o lună plină, extraordinar de puternică, ce lumina întreaga căldare de parcă ar fi fost ziua. După ce am amețit puțin holbându-ne împrejur, ne-am băgat la loc în cort așteptând dimineața. Care a venit, plină de soare, anunțând o zi excelentă.

Ne-am propus ca în această primă zi să urcăm pe cel mai înalt vârf din masiv, Vârful Peleaga (2509m), apoi să continuăm înspre Vărful Păpușa (2508m) și să ne întoarcem. Toate bune și frumoase, ne-am luat în rucsacii cei mici doar strictul necesar și ne-am pornit pe poteca marcată cu cruce galbenă care începe de lângă Salvamont. Urcușul ne-a adus oarecum repede în căldarea de la baza Pelegii, unde imaginația îmi zice că era partea superioară a ghețarului. Poteca taie poiana pietroasă spre dreapta, unde începe să urce destul de agresiv Piciorul Pelegii. Urcușul însă merită, pentru că începe să ni se dezvăluie priveliștea întregii căldări a Bucurei.

Căldarea Bucurei ni se dezvăluie în timp ce urcăm Piciorul Pelegii
Căldarea Bucurei ni se dezvăluie în timp ce urcăm Piciorul Pelegii

După ce ratăm de vreo câteva ori poteca (poate și pentru că am probleme cu culorile, dar marcajele galbene mi se par cel mai ușor de ratat), după ce ne aventurăm printre bolovanii uriași, ajungem în șaua dintre Piciorul Pelegii și vârf. A trecut o oră. De aici se deschide și priveliștea văii de unde am venit. Facem o scurtă pauză.

În șaua Piciorului Pelegii
În șaua Piciorului Pelegii

Urcușul spre Peleaga este trademark al Retezatului. Bolovanii devin din ce în ce mai mari, iarba devine din ce în ce mai rară, marcajele devin din ce în ce mai greu vizibile și o luăm pe unde ne duce capul. Dar peisajul … oh, peisajul! Facem pauză doar ca să ne holbăm în stânga și să mai vedem o dată minunăția: cerul brăzdat de nori prietenoși, vântul ușor ce mai taie din soare, crestele care bordează căldarea, lacul care reflectă puțin din fiecare … Ce păcat că fotografiile pot prezenta doar atât de puțin …

Lacul Bucura din urcușul spre Peleaga
Lacul Bucura din urcușul spre Peleaga

După încă 20 de minute, ajungem în vârf. Spectacolul se desfășoară din ce în ce mai grandios. În timp ce ne odihnim lângă semn, ne holbăm în jur și unul la celălalt. Zâmbim larg.

Sunshine, she's here! You can take a break!
Sunshine, she’s here! You can take a break!

În partea opusă căldării creasta coboară ușor și se bifurcă înspre Șaua Pelegii și Vârful Păpușa. Acolo trebuie să ajungem, însă suntem puțin demotivați de faptul că trebuie să ne întoarcem pe același drum. Întâlnim doi prieteni ai muntelui care ne sfătuiesc să venim cu ei și să dăm roată căldării, și asta sună mult mai tentant decât Păpușa. Căldarea Bucurei parcă e o mașină frumoasă căreia vrei să-i dai roată măcar o dată, s-o privești din toate unghiurile. Și așa am făcut.

Căldarea Bucurei de pe Peleaga
Căldarea Bucurei de pe Peleaga

Poteca coboară la început destul de ușor, parcă într-o plimbare. Continuă apoi din ce în ce mai agresiv prin bolovăniș, aducându-mi aminte de coborîrea de pe Viștea pe partea dinspre Podragu:

Încă puțin până la Curmătura Bucurei
Încă puțin până la Curmătura Bucurei

Cei doi “casual friends for a couple of miles” cu care am început coborîrea ne povestesc despre numele comun al Curmăturei Bucurei, care este “șaua telefonului”: aici e cel mai apropiat loc de zona corturilor unde se poate prinde semnal full. 1000 de notificări într-o secundă parcă, apoi închidem din nou totul.

În iarbă
În iarbă

Coborîrea din șa este plăcută. Trecem printr-o zonă foarte bine irigată și ne batem puțin cu apă, pentru că e din belșug și putem! Și e cald! Ajungem ușor-ușor din nou la nivelul lacului, de unde priveliștea, cu refugiul Salvamont și Peleaga, este minunată:

Lacul Bucura și refugiul Salvamont
Lacul Bucura și refugiul Salvamont

La cort, toate bune și frumoase. Numai că încep să apară problemele logistice de care vorbeam mai sus, cauzate de graba cu care am făcut bagajele. Este aproape ora 3 după-amiaza, și ne e o foame de lup. Gelurile și alunele nu ne ajută foarte mult. Facem câte o supă ca să ne mai treacă, dar nu prea ne trece. Nu putem mânca încă, pentru că e prea devreme și mâncarea e calculată doar pentru masa de seară. Răbdăm. În timp ce citeam în cort, vecinii noștri ardeleni, 3 băieți, încep să se certe. Ceva foarte stupid, dar care aparent era foarte important pentru ei. Totul escaladează (mă rog, cât se poate pentru niște ardeleni, nu vă închipuiți că vreunul a țipat sau a înjurat vreodată) și, stupoare! Decid să coboare în acea seară. Pe lângă absurdul situației, am văzut și o oportunitate: ei sigur erau pregătiți să stea mai mult și sigur aveau mâncare pe care urmau s-o ducă de pomană înapoi jos. Așa că Luisa, după ce și-a aranjat părul cum trebuie, a mers să salveze familia și să facă rost de niște mâncare. Am intuit bine – oamenii aveau într-adevăr un surplus de mâncare și au fost foarte amabili. Le-am mulțumit și le mai mulțumim o dată foarte mult. Am primit conserve de carne pe îndestulate, cu care ne-am potolit foamea și cu care urma să fie ok și ziua care urma. Apoi, siesta. Sub cerul ușor înnorat de seară, în saci, care ne apără de vânt și de țânțari și alte vietăți.

Siesta
Siesta

Noaptea a venit cu aceeași priveliște. Parcă la aceeași oră, cu aceeași durere de șolduri și de spate, am ieșit afară din cort și am rămas cu gura la fel de căscată. De data asta, parcă am zărit și alte câteva persoane holbându-se la fel ca și mine la spectacolul ceresc. Înapoi în sac, și dimineața vine greu, dar sigur. De data asta, nu așa senin ca în dimineața precedentă, ci cu nori ce ascund uneori de tot marginile căldării. În această zi ne propusesem să facem circuitul lacurilor și să ajungem până în Șaua Retezat, poate chiar până pe Vârful Retezat. Totuși, norii ne-ar fi împiedicat să avem o priveliște satisfăcătoare și un drum liniștit,  așa că am decis cu greu să coborîm. Înainte de a pleca ne-am încărcat bateriile cât să ne țină lungul drum cu mașina la întoarcere:

Pe nisipul fierbinte
Pe nisipul fierbinte

Coborârea a fost scurtă și plăcută. Am întâlnit mulți turiști care urcau la lac și ne cereau sfaturi. Multe familii, mulți tineri și destul de mulți oameni în vârstă, lucru care m-a bucurat teribil. Mi-aș fi dorit să fie mai mulți din ei pregătiți cu încălțări de munte, dar asta e deja un moft. Am ajuns înapoi în Poiana Pelegii, pe care am descoperit-o mai în detaliu și unde am și prânzit, tot din ce aveam în traistă. Apoi am ajuns la mașină și ne-am pornit pe lungul drum înapoi.

Drumul este lat cam cât pentru o mașină pe o bună parte din lungimea lui. Așa că am avut ceva de furcă atunci când am dat de o turmă de oi foarte mișto încornorate pe care n-am putut să le depășim și care au ținut musai să fie remarcate:

Photograph me like one of your french girls
Photograph me like one of your french girls

Timpul a trecut repede, am parcurs înapoi drumul către Hațeg unde am făcut un popas scurt să bem un cappuccino, un frappé și o sticlă de Pepsi. Cele mai bune ever, asta doar pentru că vin după ce am coborît de pe munte. Apoi ne-am pornit și ne-am continuat călătoria după soare.

Sigur o să ne întoarcem în Retezat. Mai mult ca sigur n-o să mai fim atât de norocoși cu vremea. Dar nu asta e important, ci faptul că am deschis un nou capitol din cartea munților din România.

Mai multe fotografii găsiți, ca de obicei, pe albumul de flickr.

Tags: ,

Written by:

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *